Tag Archives: Bartolomeu Anania

De astăzi, Bartolomeu Anania recită „Imn Eminescului“ în exclusivitate pentru Cenaclul Îngerilor

„Timp de douăzeci şi doi de ani, Văratecul a fost adevăratul meu domiciliu şi principalul atelier de lucru intelectual […]

Aici, la Văratec, aveam la îndemână o biserică în care să slujesc alături de călugării duhovnici ai celor peste 500 de monahii, clopotele care îmi alintau văzduhul auzului, o pensie mulţumitoare (cea de la patriarhie combinată cu cea de la Fondul Literar), o călugăriţă care-mi făcea tot menajul, adică aprovizionare cu alimente, gătit, spălat, curăţenie (rămasă în serviciul meu până azi, când scriu aceste memorii în reşedinţa mea din mânăstirea Nicula), un câine de pază, ciobănesc, în lanţul de lângă coteţ, un drum de ţară, cel de sub pădure, pentru plimbarea zilnică şi… un cenaclu literar.

Casa episcopului Partenie Ciopron, în care Bartolomeu Anania a petrecut mai bine de două decenii din viaţă (Mânăstirea Văratec)

Drumul de sub pădure, pe care Bartolomeu Anania obişnuia să-şi facă plimbarea zilnică (Mânăstirea Văratec)

La vreo două sute de metri de casa Ciopron se afla casa arătoasă a maicii Benedicta Braga, plecată de mult şi definitiv într’o mânăstire din Statele Unite, casă lăsată în grija maicii Eufrosina (Frusinica), ucenica ei, care însă locuia într’o bojdeucă din fundul curţii, împreună cu maică-sa, tot călugăriţă.

În această casă, printr’o cutumă devenită tradiţie, venea periodic să se odihnească doamna Valeria Sadoveanu, văduva scriitorului, singură sau împreună cu Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail.

Casa maicii Benedicta Braga, unde veneau să se odihnească periodic Valeria Sadoveanu, Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Cornelia Pillat (Mânăstirea Văratec)

Venea periodic să o vadă prietena ei de o viaţă, Ştefana Velisar Teodoreanu (Lilly), văduva lui Ionel, care însă era găzduită, prin veche tradiţie, în casa unei călugăriţe din incinta mânăstirii. De la fereastra salonului meu o vedeam pe doamna Teodoreanu cum urca sprintenă, la cei peste 80 de ani ai săi, scara cu 144 de trepte (preţ de şapte etaje) care făcea legătura între mânăstire şi Casa Ciopron, sprijinindu-se cochet pe un baston subţire ca o trestie. Deschideam fereastra şi o salutam de bun-venit, ceea ce însemna că, fie la mine, fie la doamna Sadoveanu, vom avea o reuniune literară.

Tot periodic îşi făcea apariţia doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, de obicei împreună cu blândul Apostol, soţul ei. După moartea doamnei Sadoveanu a devenit, practic, moştenitoarea casei, ceea ce a făcut-o ca, spre sfârşitul vieţii, călugărindu-se, să-şi ia numele monahal de Benedicta.

Mai rar, dar întotdeauna cu delicateţea unui surâs, venea Cornelia Pillat, văduva lui Dinu.

Atelierul literar de la Văratec, unde Bartolomeu Anania a scris cele mai multe poezii din ciclul Anamneze, volumele de proză Rotonda plopilor aprinşi şi Amintirile peregrinului apter

De neuitat anii aceia de sihăstrie academică şi nobleţe intelectuală, când patru, cinci sau mai multe persoane ne întâlneam la o cafea şi ne constituiam într-un adevărat cenaclu intim, cu lecturi şi intervenţii critice, comentarii pe marginea unui eveniment cultural, sau cu seri muzicale. Acestea din urmă aveau loc în spaţiosul meu salon, unde îmi instalasem pickup-ul His Master’s Voice şi bogata mea colecţie de discuri cu muzică clasică. Doamna Zoe, pricepută în materie, era aceea care hotăra o seară Bach, o alta Beethoven sau Mozart sau Ceaikovski, audiţie urmată de o plimbare, sub lună, pe drumeagul dintre casa Ciopron şi casa Benedicta, când ne petreceam unii pe alţii, în timp ce doamna Buşulenga, proaspăt intrată în Academia Română, ne relata scene amuzante pe seama lui Nicolae Cajal […].

Drumeagul dintre casa Ciopron şi casa Benedicta (Mânăstirea Văratec)

Datorită faptului că de Văratec erau legaţi, într-un fel sau altul, numeroşi intelectuali ieşeni, în scurtă vreme i-am cunoscut şi am devenit unul din familia lor. Mă gândesc la profesorii Ciopraga, Lăudat, Husar, Leonte, Vacariu şi Moscovici, dar şi la Grigore Ilisei şi, ceva mai târziu, poeţii Lucian Vasiliu şi Mihai Ursachi […].

Cu profesorii amintiţi mai sus aveam şi reuniuni la schitul Cetăţuia, ca oaspeţi ai unui stareţ cu mare deschidere spre cultură. În faţa acestora şi a doamnei Buşulenga am citit, în premieră, Imn Eminescului, scris de curând, la Văratec, ca urmare a unei nopţi de insomnia […].

Toate aceste legături moldovene iradiau de la Văratec, din micul nostru cenaclu.

Văratecul mi-a fost şi cel mai fertil atelier de lucru literar, unde am scris cele mai multe poezii din ciclul Anamneze, volumele de proză Rotonda plopilor aprinşi şi Amintirile peregrinului apter, piesa de teatru Greul Pământului, precum şi cartea-album Cerurile Oltului.

(fragment din volumul Memorii, Valeriu Anania, Ed. Polirom, Iaşi, 2008)

Viață veșnică sufletului Înalt Învățătorului întru Iubire și Credință, Bartolomeu Valeriu Anania!

Scrie un comentariu

Filed under Casa Eminescu Văratec, Văratec

Bartolomeu Valeriu Anania despre Mihai Eminescu la Mânăstirea Văratec, mormântul Veronicăi Micle și nevoia de monumente

„Urmele diafane ale pașilor lui Eminescu se simt și la Văratec, fie din vremea „domnului student ce se plimba“ prin poieni și se încerca, uneori, la haltere cu colegii, așa cum a rămas în amintirea maicilor bătrâne, fie din vremea, evocată cu discreție monahală, a presupuselor sale întâlniri cu îngerul blond, în căsuța din vecinătate, pe locul căruia se află acum Ocolul Silvic.

[...] Dacă maica Epraxia Diaconescu, care în 1967 se stingea la vârsta de 107 ani, își amintea bine de Eminescu, prezența Veronicăi Micle e concretă prin monumentul funerar de lângă biserica Sfântului Ioan, în aria fostului cimitir al mânăstirii.

Biserica "Adormirea Maicii Domnului", Mânăstirea. Văratec

Nu încape nici o îndoială că, în afară de biserica cea mare, cercetată de pelerini pentru nevoile lor sufletești, și alături de frumosul muzeu, bogat în obiecte de artă religioasă, crucea de calcar, străjuită de un înger înlăcrimat, e punctul cel mai căutat de curiozitatea și admirația miilor de călători ce se perindă zilnic prin vatra mânăstirii. [...]

Avem motive să credem că viețuitoarele Văratecului – sau cel puțin imensa lor majoritate – ignorau drama sentimentală a Veronicăi Micle în legătură cu Eminescu.

Bătrânele și-i aminteau separat; pe ea, singură sau cu una din fiicele ei, în casa maicii Fevronia, care era cântăreață a mânăstirii și care va fi învățat-o pe prietena ei o seamă de pricesne, ceea ce explică faptul că frumoasa voce a poetei putea fi auzită și admirată; de el, mult mai îndepărtat, singur sau împreună cu câțiva colegi, în gazdă la maica Asinefta Ermoghin și mâncând la călugărița Stefanida Lungulescu, la capătul celălalt al mânăstirii, în aria bisericii „Schimbarea la față“.

Biserica Schimbarea la față

Biografii sunt de acord că șederile Veronicăi la Văratec erau caste și există destule mărturii că poeta era stimată și iubită într-o societate monahală în care ea se retrăgea tocmai pentru a scăpa de bârfa lumii.

Se pare însă că viețuitoarele de aici nu și-au ascuns consternarea față de chipul în care frumoasa blondă înțelesese să părăsească lumea aceasta, ca și față de versurile de pe placa de marmoră, care nu au nimic cu credința, convingerile și practica monahală. Așa se face că vreme de câteva decenii, ele au privit cu destulă rezervare monumentul ridicat, se pare, de cele două fiice ale defunctei, completat de abia după 1909, an în care Emil Gârleanu îl găsea fără „nici un nume“, (fără) „nici o altă însemnare“. Potrivit lui Augustin Z. N. Pop, „în 1939 se făcea chetă pentru vopsirea gardului și repararea crucii“.

Mormântul Veronicăi Micle, Mânăstirea Văratec

Anii s-au scurs, în mânăstire s-au ridicat generații noi, cultura monahiilor a căpătat și alte orizonturi. Dramatica iubire dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu nu mai era o taină pentru nimeni, și dacă nu constituia o îndreptățire, ea oferea cel puțin o explicație asupra gestului disperat al nefericitei solitare.

Potrivit moralei creștine, dragostea dintre un bărbat și o femeie e perfect legitimă atunci când ea se proiectează spre o posibilă căsătorie; or, intenția celor doi de a-și realiza un cămin e mai presus de orice îndoială.

Și dacă oamenii și împrejurările nu le-au îngăduit împlinirea acestui vis, posteritatea i-a unit atât de strâns încât numele unuia nu mai poate fi despărțit de al celuilalt, întru logodna cea pururea fiitoare.

Atât pelerinii cât și maicile știu acum că piatra de lângă biserica Sfântului Ioan, împrejmuită de florile fragede ale admirației și recunoștinței, e mai mult decât un monument: e un simbol“.

(Fragmente din Văratecul și literatura, Arhim. Bartolomeu Valeriu Anania, în „Mânăstirea Văratec“, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, 1986)

Din admirația noastră pentru marii eroi și artiști se naște nevoia muzeului, a casei memoriale, a colecției de manuscrise, a pietrei de mormânt, a obiectului care păstrează ceva din sufletul trecutului. Mormântul lui Eminescu e un altar național, teiul de pe Copou e un arbore sacru, a cărui umbră adăpostește eternitatea neamului“, spune Bartolomeu Anania.

Casa lui Eminescu de la Văratec ce e?

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized